Incerc sa schimb ceva in bine. Si cand incerc, ma trage ceva inapoi si imi spune ca asta sunt si ca nu pot sa fac nimic in legatura cu asta. Totusi, ma straduiesc .Pentru el . Pentru ca il vreau in jumatatea mea de pat cand ma trezesc dimineata.
Toate sunt cu susul in jos de ceva timp,as vrea sa le aduc la normal,dar pe fiecare zi ce trece sunt din ce in ce mai convinsa ca asa trebuie sa fie. Ca toate fac parte din maturizarea mea si ca trebuie sa imi pun mintea la lucru sa scot ce-i mai bun din tot. Ok, am inteles. Si asta cum o fac?
Ma asteapta o perioada destul de grea care ma infioara si oricat de teama mi-ar fi de ea,nimic nu ma motiveaza sa fac ceva in privinta asta. E ca si cum picioarele mele ar fi moarte si creierul meu la fel. As vrea si n-as vrea; as putea si n-as putea.
Cu toate astea, nu ma lasa inima sa dezamagesc iar. Am facut asta de prea multe ori si numai eu stiu cat de mult imi doresc sa nu se intample iar pentru ca ,in primul rand, ma dezamagesc pe mine si apoi pe ei, fiecare mica particica din sufletul meu.
Oricat de tacuta si de tematoare sunt ,asta nu inseamna ca ,in mintea mea, nu le spun fiecaruia cat de recunoscatoare le sunt ca au fost aici. Pana cand inima o sa-si faca curaj sa le spuna prin vorbe asta,mintea mea o sa le-o spuna prin ce fac. Sau cel putin asta sper.. ca o sa reusesc sa-i fac sa fie mandri de mine.
.jpg)
