Aş putea să duc multe la bun sfârşit. Nu ştiu însă ce anume îmi lipseşte să reuşesc. Nu ştiu dacă e vorba de lipsa de curaj, nu ştiu dacă am nevoie de mult mai multă putere decât fărâma pe care o am acum sau dacă singurul lucru de care am nevoie e un şut din partea cuiva, poate chiar din partea mea, să mă motiveze să încerc.
Îmi lipseşte iniţiativa, îmi lipseşte dorinţa de a da frâu liber imaginaţiei, îmi lipsesc multe lucruri ce ar putea să mă ducă undeva.
Şi da, îmi lipseşte curaj şi putere şi voinţă şi iniţiativă şi şutul ăla în fund care să mă facă să merg mai departe.
Când îmi spunea tatăl meu că ar da orice să dea timpul înapoi să schimbe lucrurile care l-au făcut să ajungă aici obişnuiam să-mi astup urechile şi să nu dau importanţă. Deloc.
Acum sunt eu în locul lui. Acum îmi dau seama câte aş schimba din copilărie. Câte nu pot schimba.
Mă gândeam zilele trecute la copil. Un copil al meu. Un copil pe care o să-l am peste 10 ani, pe care o să-l iubesc şi căruia o să-i ofer totul. TOTUL.
Şi atunci am realizat că am doar 10 ani la dispoziţie să găsesc TOT pentru el. Pentru copilul meu.
Nu pot să descriu starea de frică ce te cuprinde atunci când descoperi că nu ai nici-un viitor stabil, că nu ştii ce o să se aleagă de viaţa ta, nici măcar ce o să faci peste un an.
Cea mai grea decizie e cea pe care o iei în pripă , de care nu eşti sigur şi care nici măcar nu ştii dacă o să te ducă unde trebuie.
Aşa că spune-mi tu, sufletule , ce vrei şi încotro mă duci?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu